Un nou an s-a sfarsit. S-a dus. O evaporare lenta, pe care nu o constatam decat la sfarsit. Cateva zile bune. Cateva rele.... Si multe atarnand in nuante de griuri indefinite.
Nu cred ca am facut lucruri remarcabile. Nu am salvat lumea. Nu am scris vreo carte care sa fie apreciata de critica. Nu am descoperit leacul pentru boala mileniului . Nu mi-am atins toate telurile . Intr-o lume a valorilor absolute probabil ca nu am facut mai nimic...
Si totusi, am reusit sa visez, eliberata de constrangeri si frici copilaresti . Si da, nimic nu e imposibil. Mult mai greu e sa ajungi sa crezi in asta. Pentru ca spre deosebire de celelalte lucruri, nimeni nu te poate invata cum sa crezi...
Si totusi, am reusit sa descopar esentele tari tinute in sticulute mici, fumurii, si bine inchise, ca nu cumva in timp sa-si modifice valoarea (daca ar avea, presupunand prin absurd, cum sa si-o modifice). Am descoperit si oameni care le pretuiesc. Oameni extraordinari, in ochii carora pot privi, oameni in care ma pierd si ma regasesc cu aceeasi placere. Oameni care sunt extraordinari pentru ca au reusit sa-si pastreze simplitatea intr-o lume in care toti cauta sa se complice.
Nu in ultimul rand, m-am descoperit pe mine. Nu total. Nu irevocabil. Doar pentru acum , cat imi scriu si cat va scriu (tie, celui care urmeaza sa citesti).... Doar ca sa stiu ca eu exist. Eu, cea care vrea sa scape de griji, care ar renunta la e-mail, computer, messenger doar ca sa pot sa-ti spun o vorba buna la umbra unui copac in parc. Doar ca sa-ti privesc ochii cum se risipesc in vant. Doar ca sa ma tulbur si sa-mi zic ca vai, s-ar putea... s-ar putea...
Acum , cand recitesc, pare stiut, recitit, intalnit de o mie de ori...Dar , cum azi m-am intalnit cu mine, nu puteam sa nu port o conversatie . Trebuia sa scriu, ca asternand cuvintele pe foaie sa-mi imaginez ca m-am gasit.
